La o prima vedere, casa parea alcatuita dupa unul din tipicurile vremii: un corp principal masiv, cu demisol si parter, avand intrarea din curte, si o anexa cu parter si etaj, alipita corpului principal si defasurata in lungul lotului.
Intentia de fond a actiunii complexe de reabilitare a micii locuinte aristocratice de sfarsit de secol XIX – monument de arhitectura cu o stilistica eclectica de inspiratie neoclasica – a fost aceea de a reintegra Bucurestiului contemporan, in mod coerent functional, un fragment al tesutului urban istoric.
Urmarind aceasta idee, proiectul a presupus, pe de o parte, descoperirea, recuperarea si punerea in valoare a tuturor elementelor cu semnificatie arhitecturala, artistica si istorica reala din configuratia constructiei si, pe de alta parte, armonizarea interventiilor necesare – consolidare, restaurare, refunctionalizare, extindere, reconfigurare formala, – nu doar cu obiectul initial, ci si cu contextul sau urban actual.
O prima investigare de arhiva, menita sa descopere autorul si anul constructiei, dar si diferite operatiuni de reparatie, reconfigurare, extindere esueaza fara speranta. Totusi, candva, prin 2008, alte cercetari vor pune in evidenta anul 1895 ca an declarat al constructiei. Mai departe, studiul Planului Armatei de la 1895 – 1899 identifica pe lotul in cauza doua constructii independente: una catre strada, cu o amprenta aproape identica cu cea a actualului corp principal, iar alta departata de aceasta si cu un plan diferit de cel al constructiei anexe de azi.
Atitudinea adoptata a fost aceea de asumare explicita a etapelor anterioare de reorganizare functionala si volumetrica a constructiei, asa cum au putut fi acestea intelese din ce se pastrase – documente si ziduri – si, mai cu seama, de afirmare deschisa a coexistentei vechi–nou ca parte esentiala a conceptului generator al proiectului de arhitectura. Acest cadru conceptual a angajat gesturi arhitecturale care, vizand in acelasi timp afirmarea si discretia, au permis realizarea programului de conversie a functiunii de locuire in aceea de office, in conditiile conservarii tuturor partilor valoroase ale descoperite.
A urmat un pas greu: extinderea si incercarea de armonizare a vechiului cu noul. Acest lucru s-a produs intr-o maniera asumat ferma si lipsita de ambiguitati. Nimic nu s-a copiat, nimic nu s-a imitat. Elementele noi apartin in chip vizibil prezentului, dar isi propun din capul locului sa existe cu discretie.
In zonele ramase spatial intacte, peretii interiori ai casei au fost zugraviti in alb integral. Mici suprafete colorate in oliv si oranj pun in evidenta incaperile in care au fost necesare interventii – indeosebi in anexa. Mansarda primeste accente puternice de rosu pe anumiti pereti si pe parti de tavan, care subliniaza trecerea intr-un spatiu nou creat.
In dreapta si-n stanga intrarii, tuia columnari, semper virens, si tufe pitice de berberis si cotoneaster cu frunze care ruginesc inspre toamna prefigureaza grădina din spate, infasurata in vita salbatica si leganand in bataia vantului visini inca roditori.
Astfel arata, relatata succint, povestea fericita a casei din Strada Frumoasa, renascuta din propria-i cenusa prin sansa unei investitii inspirate care a readus la viata unul dintre miile de locuri abandonate ale memoriei acestui oras – suferitor, altminteri, de boala cronica si bizara a desfiintarii inepte a propriei istorii.
Mai multe informatii si fotografii in numarul de noiembrie al Revistei Casa Mea.
Text prof. dr. arh. Gabriela Tabacu
