LifeStyle

Ce este și cum ne afectează „sindromul impostorului”? 

Sindromul impostorului, identificat pentru prima oară în 1978 de Pauline Rose Clance, psiholoagă cliniciană și profesoară de psihologie clinică la Georgia State University,este descris de aceasta ca o experiență subiectivă de a avea false abilități, în ciuda indiciilor obiective și evidente de reușită. Altfel spus, în ciuda unor realizări bazate pe resursepersonale interioare, persoana are credința că succesul nu este meritat, acesta fiind atribuit unor elemente exterioare, unuinoroc sau unei conjucturi fericite.  

Cei doi autori ai cărții „Sindromul impostorului”, publicată la Editura Trei în colecția „Psihologia pentru toți”, psihoterapeuții și psihologii clinicieni Kevin Chassangre și Stacey Callahan fac încă de la început distincția pentru cititori între concepția comună a termenului de „impostor” – persoană percepută ca falsă, ca un uzurpatorcare nu își merită locul pe care îl ocupă – și semnificația cuvântului în cadrul acestui sindrom, care are la bază credințe iraționale și gânduri disfuncționale despre sine. Sindromul impostorului este de fapt opusul, spun cei doi autori, „el seîntâlnește la individul care se vede pe sine ca fiind incompetent, în ciuda reușitelor tangibile obținute în mai multe domenii ale vieții sale (profesional, relațional, social)”.

Cum știm dacă noi înșine sau cineva apropiat suferă de sindromul impostorului?

O cale simplă de investigare este acronimul I.A.D.
Mai precis dacă persoana/individul:

1. Are impresia că își înșală anturajul, că nu este/se ridică la înălțimea (statutului său, rezultatelor sale, reputației sau discursului său) și se vede ca incompetent/ă;

2. Atribuie reușitele sale unor cauze externe (noroc, întâmplare, concidențe, relații);

3. Demascarea este ceva ce îl/o îngrozește. Frica, teama sau chiar panica devin copleșitoare la gândul că cei din jur vor vedea că de fapt el sau ea nu are aceste merite, în ciuda tuturor dovezilor raționale că realitatea obiectivă este diferită de impresia sa despre sine. 

Invidizii care suferă de sindromul impostorului nu se cred inteligenți și au tot timpul impresia că își înșală anturajul sau că sunt supraestimați. Ei se îndoiesc constant de propriile abilități și nu par a fi siguri de sine în ceea ce fac. Neagă orice evidență exterioară care le-ar demonstra abilitățile și minimalizează aprecierile pozitive ale celorlați despre ei, de frică să nu fie acuzați că sunt <impostori>”, adaugă cei doi autori.

 De ce îi afectează foarte mult sindromul impostorului pe cei care îl trăiesc?

Sentimentele permanente de lipsă de adecvare șiintegrare, senzația că poartă o „mască”, toate acestea provoacă foarte multă suferință. Pornind de la o „experiență internă și perceptivăpersoana experimentează de câte ori are o reușită un sentiment intens, dar secret, de disconfort, pentru că nu consideră justificată această reușită”. Din contră, aceasta este văzută ca o „fraudă percepută”, iar această percepție are la bază două noțiuni: sentimentul de neautenticitate și autodeprecierea. La nivel mental, comportamental și emoțional se dezvoltă o atenție excesivă acordată propriilor acțiuni (din care poate rezulta incompetența), o neliniște accentuată față de anumite (multe) situații, perfecționism dus la extrem și dependență de muncă, ce pot conduce spre stres continuu, burn out, anxietate, chiar generalizată, depresie.Cresc de asemenea fricile de succes, evaluare și eșec, nevoile de validare și aprobare din partea celorlalți, se adâncesc sentimentele de inferioritate, de stimă de sine scăzută și de incompetență. 

Factorii care predispun la formarea sindromului impostorului, potrivit specialiștilor, își au rădăcinile în situațiile, mediul, interacțiunile și reprezentările pe care le primim prin modele din jur despre inteligență, abilități, reușităși felul în care ne formăm părerea despre noi înșine. „Astfel, atitudinile și mesajele transmise de părinți pe tema reușiteivor influența semnificativ: gradele de ambiție, gradele de așteptări, nivelul de reușită a indivizilor pe termen lung și, inclusiv, apariția sindromului impostorului”, precizează autorii. 

La maturitate, acesta reflectă de fapt o incapacitate de a internaliza diversele succese personale, incapacitate care întreține iluzia că persoana este incompetentă într-un domeniu în care a avut realizări importante și obiective. Mai mult, acest sindrom se poate manifesta la toate nivelurile socio-economice, în diferite momente ale vieții, atât la femei, cât și la bărbați, preponderent asociat cu viața profesională, dar nu numai. 

Care sunt mecanismele de formare, dar și ce soluții există, psihologii clinicieni Kevin Chassangre și Stacey Callahan explică pe larg, în cele nouă capitole ale cărții Sindromul impostorului, publicată la Editura Trei, în colecția „Psihologia pentru toți”. Acestea reprezintă de fapt nouă lecții, pornind de la bazele teoretice și de la identificarea factorilor, analizând impactul psihopatologic al sindromului și simptomatologia sa și continuând cu soluții, strategii comportamentale și cognitive, instrumente terapeutice și exerciții utile pentru a diminua acest disconfort psihic și pentru a trăi o viață mai adaptată și, implicit, mai fericită.

Kevin Chassangre este psiholog clinician, psihoterapeut, doctor în psihopatologie. A scris numeroase lucrări despre sindromul impostorului, începând cu teza sa de doctorat.Stacey Callahan este psiholog clinician și psihoterapeut și predă Psihologie clinică și psihopatologie la Univesitatea din Toulouse.

Related posts

Gateste, iubeste si zambeste!

Adina Meyers

Siniat Romania isi intareste pozitia pe piata de gips-carton

Adina Meyers

Tarta cu pere

Adina Meyers

Acest site foloseşte cookie–uri. Prin continuarea navigării, eşti de acord cu modul de utilizare a acestor informaţii. Accept Află mai multe