În timpul iernii, coniferele necesită doar câteva operaţiuni menite să le protejeze de gerul extrem şi dăunători. Mai exact, trebuie stropite cu o soluţie uleioasă specială, destinată îndepărtării larvelor depuse toamna de unii paraziţi.
Fiind uleioasă, soluţia nu îngheaţă, iar aplicarea ei se face în miezul zilei, când nu bate vântul şi nu plouă sau ninge. Dacă temperaturile vă permit (nu scad noaptea sub 0˚ C), mai puteţi aplica şi un fungicid, pentru a combate focul microbian, o ciupercă foarte des întâlnită la conifere, ce duce la desfrunzirea lor. Aceste tratamente trebuie făcute o singură dată pe lună, în timpul iernii. Un alt aspect pe care ar fi bine să nu-l scăpaţi din vedere în zilele în care ninge abundent este să înlăturaţi cantităţile mari de zăpadă acumulate pe frunzele elastice ale coniferelor, pentru ca acestea să nu se rupă sau deformeze într-un mod ireversibil.
Calluna vulgaris este o plantă care nu doar se menţine verde şi proaspătă când mercurul din termometru scade sub 0˚ C, ci şi înfloreşte în perioada rece. Florile ei de culoare roz, alb, mov sau roşu sunt mici, dispuse pe aproape întreaga lungime a tulpinilor, apar la sfârşitul toamnei şi ţin toată iarna şi primăvara. După uscarea lor, rămân fructele, care au forma unor capsule rotunde şi care, la rândul lor, sunt o pată de culoare într-o grădină adormită. Planta creşte în zonele aride montane, în special în cele cu sol acid (pădurile de conifere), aşa că nu are nevoie de o îngrijire specială. Pentru menţinerea acidităţii, o dată la câteva săptămâni, puteţi stropi solul cu apă în care aţi dizolvat câteva picături de oţet natural sau puteţi îngropa în jurul rădăcinilor câteva ace de brad. O altă soluţie mult mai simplă este să plantaţi Calluna vulgaris în vecinătatea unui brad.
Erica carnea, o plantă înrudită cu Calluna vulgaris, îşi conservă şi ea frumuseţea şi prospeţimea în timpul iernii. Se dezvoltă într-o tufă de doar 25-30 cm înălţime. Frunzele ei au forma acelor de brad şi sunt veşnic verzi, iar florile, de obicei albe sau roz, sunt mici şi se deschid în luna noiembrie, păstrându-se aşa până în martie. Erica se înmulţeşte prin butaşi, pe care trebuie să-i tăiaţi şi plantaţi primăvara, într-un sol format din turbă şi nisip. Aceste plante cresc (sălbatic) şi pe câmpurile din România, unde sunt cunoscute sub numele popular de „iarba neagră”, ceea ce înseamnă că aveţi posibilitatea oricând să le faceţi loc în grădinile voastre.
Cimişirul (merişorul) este, la rândul său, un reprezentant al plantelor cu frunze persistente. Se pare că acest arbust îşi păstrează frunzele o viaţă întreagă, deoarece este verde în orice perioadă a anului. În realitate, plantele veşnic verzi (inclusiv cimişirul) îşi schimbă frunzişul, însă nu brusc, ci lent, treptat. Este un arbust mic, cu înălţimea de până la 25 cm, cu tulpină cilindrică, ramificată ca o mână cu multe degete. Merişorul înfloreşte spre sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie, dar perioada de dezvoltare şi coacere a fructelor este foarte lungă, de patru-cinci luni, ajungând să îşi menţină prospeţimea până în iarnă.
Alte plante care rămân verzi peste iarnă sunt: Camelia italiana (Trandafirul japonez), care înfloreşte abundent vara şi are frunze ce rezistă pe timpul iernii, Călinul Gwenllian, levănţica sau arbustul de eucalipt. Acesta din urmă provine din Australia, dar a devenit popular şi în grădinile ornamentale europene. Frunzele lui au culoarea albăstriu-argintiu şi o aromă plăcută, ce ţine insectele la distanţă în sezonul cald. Are un ritm de creştere extrem de rapid – mai mult de 50 cm pe an – şi frunze ce rămân verzi şi iarna. Revenind la levănţică, aceasta este o plantă nepretenţioasă, care nu necesită o îngrijire deosebită, rezistând la secetă şi neavând dăunători. Plantată în grădină, lavanda are nevoie doar de tunderea tijelor florale în perioada de înflorire sau imediat după. Atinge maturitatea în doi-cinci ani şi vă puteţi bucura de ea fără probleme 40-50 de ani.
Text: Simona Popa
