Dacă e ceva de care mi-e dor din ceea ce însemna marea înainte, aia e maimuța. Biată maimuță plimbată în caniculă de un domn dubios despre care nu mi-am pus niciodată întrebări. Atunci, copil, timpul exista doar atunci, acolo. Astăzi îmi pun mult mai multe întrebări.
De unde cumpărase maimuța? A stat la ușa circului și a așteptat ca o maimuță cu strabism, sătulă de lumina reflectoarelor, să-și dea demisia și să aleagă un an sabatic în care să-și petreacă viața departe de rutina impusă de stăpân, privind doar spre blitzul aparatului și spre largul mării? Sau există o maimuțărie care producea exemplare menite să devină fițomodele și să apară în amintirile unei generații?
Ce făcea cu ea de toamna până primăvara? O trimitea într-o tabără într-o țară sudică să se bălăngăne pe un palmier? O ținea la el în apartamentul din Medgidia și o punea să stea liniștită pe mileul de pe TV, în loc de pește? La câte telenovele se poate uita o maimuță până să-și dea seama că e soră vitregă cu Esmeralda, iar Juan Fernando i-a fost ursit dinainte să guste ea prima banană?
Citește continuarea articolului pe AcademiaCatavencu.info
