Cum nu toţi proprietarii de case îşi permit să plătească un grădinar, se poate alege o soluţie de rezervă, adică plante şi arbuşti nepretenţioşi şi uşor de îngrijit, care să se aclimatizeze perfect în zona geografică în care se află reşedinţa.
Piatra de temelie a unei grădini este gazonul, aşa că puteţi începe cu el. E clar că nu este indicat să alegeţi gazon englezesc pentru o grădină de care nu vă puteţi ocupa zilnic, aşa că sfatul nostru este să să orientaţi spre un gazon rustic, în care se strecoară trifoi şi alte specii ce cresc singure, fără prea mare efort din partea voastră.
Un astfel de gazon este foarte rezistent şi uşor de întreţinut, având nevoie doar să fie fertilizat de două ori pe an, udat în perioadele de secetă şi tuns la un anumit interval de timp. În cazul grădinilor rustice – mai ales dacă se află în zonele de deal sau munte – puteţi însămânţa un amestec de iarbă sălbatică cu flori de câmp.
În afară de variantele numite generic „iarbă”, există, însă, mai multe specii de plante a căror dezvoltare duce la formarea unui covor de vegetaţie. Printre ele se numără Vinca minor şi Vinca maior. Acestea sunt perene (supravieţuiesc de la un an la altul), suportă soarele, dar şi semi-umbra, au frunzele verde închis, iar primăvara se umplu de floricele de culoare mov/albăstrie.
Trifoiul alb reprezintă o altă soluţie demnă de luat în seamă. Principalul său avantaj, faţă de gazonul clasic, este acela că are nevoie de o întreţinere mai puţin laborioasă. Îl puteţi tunde mai rar, nu necesită scarificare şi aerare anuală şi rezistă foarte bine în perioadele de caniculă. Spre deosebire de însămânţarea gazonului, cea a trifoiului se face în şanţuri, lăsându-se o distanţă de 12-15 cm între ele şi 1-2 cm adâncime. Dacă vreţi să aveţi un trifoi des, este bine să puneţi cam 20 g/mp. Principalul dezavantaj al trifoiului alb este acela că florile lui atrag albinele.
Ştim că este complicat să faceţi singuri un amestec de seminţe specific gazonului rustic, motiv pentru care vă recomandăm să cumpăraţi seminţele din magazinele de specialitate şi să le împrăştiaţi pe teren după ce acesta a fost pregătit în prealabil. Este însă important să conştientizaţi faptul că un gazon rustic nu înseamnă un covor uniform în ceea ce priveşte forma şi înălţimea, aşa cum oferă gazonul englezesc, dar este o variantă optimă, ţinând cont de celelalte avantaje pe care le oferă.
Fiţi pregătiţi să declaraţi război sau nu buruienilor care vor apărea prin gazon din seminţele rămase în pământ sau din cele purtate de păsări şi vânt! Aveţi la dispoziţie două variante: fie să le toleraţi ca făcând parte din gazon şi să le tundeţi odată cu peluza (să înlăturaţi doar mărăcinii şi alte plante care strică armonia), fie să le erbicidaţi. Înainte de a utiliza erbicide chimice, încercaţi produse biodegradabile (cum ar fi fiertura de urzică, oţet, sare) sau diverse soluţii cumpărate de la centrele de grădinărit, pe care le puteţi aplica fără grijă că vor afecta mediul. Pulverizaţi lichidul direct pe plantele nedorite, repetând operaţiunea până obţineţi rezultatul dorit.
Coniferele şi arbuştii de conifere sunt specii foarte potrivite pentru grădina uşor de întreţinut. Aceştia au nevoie de un sol bine drenat şi bogat în humus, pe care îl găsiţi în toate zonele de deal şi munte, şi de o cantitate moderată de apă, pe care o puteţi administra o dată la două săptămâni, doar în perioadele de secetă. În plus, aveţi în vedere că arbuştii de conifere se udă toamna, înainte de îngheţ, deoarece, fiind plante verzi tot timpul, asimilează şi iarna. De asemenea, reţineţi că, în timpul iernii, arbuştilor cu formă piramidală, precum tuia şi ienuperii, li se leagă crengile de-a lungul trunchiului, pentru a nu fi deformate de greutatea zăpezii.
Speciile de plante alpine reprezintă, de asemenea, o alegere foarte inspirată pentru o astfel de grădină, pentru că acestea sunt obişnuite să se dezvolte în sălbăticie, unde nu le poartă nimeni de grijă. Va fi nevoie doar să le limitaţi expansiunea, pentru a nu sufoca plantele aflate în vecinătate, şi să le modelaţi forma, pentru a nu permite formarea unor hăţişuri. Din această categorie fac parte Campanula, Dianthus alpinus, Saxifraga, Primula. Cât priveşte zonele foarte însorite, cele mai potrivite sunt genţiana şi saxifraga. De exemplu, plantarea primulelor se face la începutul primăverii, când zăpada s-a topit. Seminţele se împrăştie pur şi simplu pe solul umed şi se acoperă cu un strat foarte subţire de pământ, pentru ca acestea să nu fie mâncate de păsări sau împrăştiate de vânt.
Florile de câmp (macii, păpădiile, gălbenelele, muşeţelul etc.) sunt foarte frumoase, parfumate şi, partea cea mai importantă, nu au nevoie de atenţia ta, fiind obişnuite să se descurce singure în sălbăticie. Ele pot fi cultivate în orice grădină cu un efort minim.
Liliacul, levănţica şi rozmarinul se mulţumesc, pe timpul verii, doar cu apa provenită din ploi şi cu cea din rezerva naturală a pământului. Locul ideal pentru liliac este cel mai însorit punct din grădină (are nevoie de soare cel puţin jumătate din zi). Dacă nu a prins un loc cu soare, o să facă flori mai puţine, dar mult mai parfumate. Odată ce s-a adaptat la locul şi pământul în care l-aţi plantat, arbustul va rezista în perioadele lungi de secetă (chiar dacă este iubitor de apă, nu suportă excesele). Lavanda sau levănţica este o plantă perenă, considerată arbust de talie mică, deoarece crengile ei se lemnifică. Chiar dacă preferă solul bine drenat, nu foarte bogat în nutrienţi, nisipos, calcaros sau argilos, se adaptează bine la aproape orice sol de grădină, iar după înrădăcinare rezistă bine la secetă. Lavanda plantată în grădină necesită doar tunderea tijelor florale în perioada de înflorire sau imediat după.
Text: Simona Popa
Sursa foto: www.shutterstock.com
